Poezie

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Mier Mar 02, 2011 7:31 pm

Trec

În juru-mi nu-s oameni, ci stele,
Pe Caleea Lactee alerg,
Şi zeii sunt singuri, şi-s grele
Tăceri ce în mine converg.

Prin gene-ţi sclipeşte o rază,
Eşti munte, zăpezi, vis rotund,
Pe care, cu dor, desenează
Doar versul în care m-ascund.

Sunt lacrimi pe pietre de gânduri,
Plăcerea ucide şi-i frig,
Punând cap la cap mii de cioburi,
Pe cerul cuvintelor strig,

Chemând, viitoare, iubirea,
Ca-n vremuri apuse demult,
Când eu voi fi doar amintirea
Mândriei ce astăzi ascult.

Mă-ndrept către ţărm, ca oceanul,
Şi-adun anii mei trecători,
Din zarea ce-mi poartă aleanul,
Prin vagi continente de nori.

Acolo, în visu-mi de-o clipă,
Te văd, ca un murmur fragil,
Pe-a vântului nopţii aripă,
Pierdut în eternul exil.

Suntem, amândoi, însuşi visul,
Dar ca-ntr-un sinistru complot,
Să trec, înspre tine, abisul
Răscrucilor vremii, nu pot.

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  lilistancu la data de Mar Feb 22, 2011 5:37 am

Ninge

Mai ninge, uneori, cu nostalgie,
Când nopţi şi zile se gonesc alene,
Mă ning cuvintele, în poezie,
Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.

Sub paşii mei grei, neaua plânge-n şoapte,
Iar omul de zăpadă-i dus cu gândul
Către un vechi miros de mere coapte,
Pe care-l poartă, printre streşini, vântul.

Ferestre zăvorâte mă-nconjoară,
În care bat atâtea triste-amurguri,
Cuvinte aruncate într-o doară,
Şi luna agăţată printre ţurţuri.

Căuşul mâinii îl închid, cu sete,
Câteva lacrimi se preling prin palme,
Un fulg de nea străbate prin sonete,
În care vântul, obosit, adoarme.

Deşi mă lupt cu-o ultimă putere,
Nămeţii asasini îmi dau de ştire,
Că timpul însuşi e-n întârziere,
Şi-alerg spre umbra ta din amintire.

Apare, însă,-o rază, arcuită,
Prin ropote de nori ce-şi sună goarna;
Pe pietrele durerii, risipită,
Se scurge, ca un râu de lacrimi, iarna.

La pieptu-mi, ca-ntr-o rană-mbrăţişată,
Adun un colţ de cer şi-un colţ de lună,
Şi-n vis, zâmbind, pentru întâia dată,
Fac primii paşi cu tine, mână-n mână.



lilistancu

Mesaje : 94
Data de inscriere : 08/06/2010

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Dum Feb 20, 2011 10:25 pm

Ninge

Mai ninge, uneori, cu nostalgie,
Când nopţi şi zile se gonesc alene,
Mă ning cuvintele, în poezie,
Ninge cu stele ce-mi sclipesc sub gene.

Violinne

Violinne
Vizitator


Sus In jos

poezie

Mesaj  Violinne la data de Mier Ian 26, 2011 9:47 pm

Pisicile

Charles Baudelaire

Foşti amorezi şi oameni cu-adâncă-nvăţătură
Iubesc deopotrivă, când li se-adună anii,
A casei lor podoabă de linişte: motanii,
Ca ei de singuratici şi dornici de căldură.

Prieteni ai ştiinţei şi-ai rarelor plăceri
Ei caută alinul în tainice tenebre;
I-ar fi-nhămat Erebus la carele-i funebre,
De nu le-ar fi mândria supusă la poveri.

Visând în nemişcare au nobile-atitudini
De sfincşi lungiţi la soare în vaste solitudini,
Şi stau în adormire visând la nesfârşit.

Pe şalele bogate au scânteieri vrăjite,
Fărâme mici de aur ca un nisip topit
În mistice pupile sclipesc abia zărite.

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Poezie

Mesaj  Violinne la data de Mier Ian 26, 2011 9:38 pm

Spleen

de Charles Baudelaire

Sunt ca un prinţ pe-o ţară de negură stăpân,
Bogat dar trândav, tânăr şi totuşi prea bătrân,
Care de scârba curţii slugarnice şi vane
Stă plictisit cu câinii şi alte lighioane.
Nimic nu-l mai desfătă, nici jocuri, nici vânat,
Nici plebea care moare în curte la palat.
Bufonul, plin de snoave şi tare-n zeflemele,
Nu poate pe-acest bolnav pervers să-l mai înşele;
Luxosu-i pat în rece mormânt e prefăcut
Şi doamnele de-onoare, care-l găsesc plăcut,
Nu ştiu ce desfrânate găteli să mai scornească
Să-l facă pe-acest june schelet să le zâmbească.
Savantul care-i bate monezi n-a izbutit
Din trupu-i să stârpească tot ce e pervertit
Şi-n băile de sânge la Roma renumite
N-a mai putut să-nvie cu leacuri tăinuite
Cadavru-acesta-n care drept sânge curg, încete
Şi-n verzi, clocite ape ce vin din râul Lethe.

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Poezie

Mesaj  lilistancu la data de Mier Ian 26, 2011 9:28 pm

Unei trecătoare

de Charles Baudelaire

Nepotolită, strada în jurul meu vuia.
Înaltă şi subţire, în doliu majestos
Trecu atunci femeia, şi-n gest melodios
Veşmântul de mătase uşor îşi unduia.

Ce nobilă statură! Iar pasul ca un lied e!
Şi îi băui fiinţa ce-o risipea, regină,
Din ochii săi, cer vânăt care furtuni înclină:
Chemare fascinantă, plăcere ce ucide.

Un fulger... apoi noaptea!... — Superbă zeitate
Tu, care, c-o privire, mi-ai pus în suflet clipa,
Ne-om revedea aievea, sau în eternitate?

Te-ai dus şi niciodată îşi flutură aripa!
Ah, nu ştiam nici unul ce zare ne-a ales;
Te-aş fi iubit, minune! Iar tu ai înţeles.


lilistancu

Mesaje : 94
Data de inscriere : 08/06/2010

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Poezie

Mesaj  Violinne la data de Sam Ian 01, 2011 2:11 am

Ionut caragea

Déconnecté

et si le serveur lâche, suis-je encore poète ?
et si brusquement l’Internet lâche dans le monde entier
qui entendra encore parler de moi ?

j’aimerais qu’on donne une loi
interdisant la poésie dans les lieux publics
tu irais dans des lieux spécialement aménagés
un crayon et une feuille de papier à la main
pour écrire juste pour toi
comme si la poésie était une alliance
ou une promesse d’amour

j’ai blessé mon âme à la feuille de papier
dans une mare de mots
toi tu l’appelles cliché
déchet ou purement
clavardage

alors que la poésie
est un passage pour piétons
entre la vie et la mort
ou un sanglier pourchassé par des plombs
dans une forêt vierge

ce que j’écris n’est pas une simple occupation
mais une dédicace à Dieu
qui met parfois sa paume
sur ton front, femme

même si la vie ressemble à un hôpital
où les gens sont traités
par des pilules de mépris
tandis que la mort inventorie
les âmes

si l’Internet lâchait
je marcherais pieds-nus
afin de sentir le corps froid de mes ancêtres

ou je raserais mes cheveux
pour que personne ne s’aperçoive
comme il fait beau quand il neige

je renoncerais à ce bavardage
et je te donnerais un coup là

cela te ferait le plus mal
pour te montrer
à quel point je t’aime

je suis né sur Google
tout le monde en est conscient
et je cherche, je cherche toujours
l’endroit où je pourrai
me confesser


Traducere:


Deconectat

si daca serverul pica, eu voi mai fi poet?
iar daca, brusc, internetul dispare din lume,
cine va mai auzi vorbindu-se de mine?

mi-ar fi placut sa se dea o lege
care sa interzica poezia in locurile publice
tu ai fi mers doar in locuri special amenajate
cu un creion si o hartie in mana
pentru a scrie doar pentru tine
ca si cum poezia ar fi fost o alianta
ori o promisiune de dragoste

eu mi-am strivit sufletul pe hartie
intr-un lac de cuvinte
tu-l numesti cliseu
gunoi sau pur si simplu
vorbarie

si-apoi, poezia
este o pasarela
intre viata si moarte
ori un mistret urmarit la vanatoare
intr-o jungla

ceea ce ti-am scris nu e o simpla ocupatie
ci o dedicatie facuta Domnului
care-si pune ades palma
pe fruntea ta, femeie

chiar daca viata seamana cu un spital
unde oamenii sunt tratati
cu pilule de dispret
in timp ce moartea face stoc
de suflete

…………………………………………………………………

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Poezie

Mesaj  Violinne la data de Mier Dec 22, 2010 9:45 pm

Chaque soir

À la place de mes armes,
Au-delà de nos absences,
J’ai mis les larmes
De nos silences;
Au lieu de la douleur qui s'efface
Je turne le grand rideau noir
Sans plus qu'une trace
D'espoir;
Je m’enfuis comme un voleur,
Dis, comment j'aurais pu faire face?
Ça me fait peur,
Entre le feu et la glace…

Je suis l’ombre
Qui frôle la détresse,
Chaque nuit blanche, chaque jour sombre,
Vient ma tristesse;
De mon état sauvage,
J'ai souvent passé mon tour
Vers l'orage
À donner tant d'amour,
Et l'enfer est l’ espoir
De mon coeur,
Je meurs chaque soir,
Illusion de douceur.


Traducere:


Seara

Am lăsat armele şi dincolo de patimi
Şi absenţe,
Am presărat lacrimi,
Tăceri, evidenţe;
În locul durerii care încet, dispare,
Trag cortina de siguranţă,
Fără vreo urmă amăgitoare
De speranţă;
Fug ca un hoţ, când visul se destramă,
Spune-mi, cum aş putea face faţă?
Mi-e tare teamă,
Între foc şi gheaţă…

Păşesc ca o umbră
Pe marginea primejdiei de nea,
Cu fiecare noapte albă, cu fiecare zi sumbră,
Creşte tristeţea mea;
Din pustnica-mi sălbăticie,
M-am îndreptat adeseori
Către furtună şi cu dărnicie,
Am dat atâta dragoste şi flori,
Iar azi infernu-mi pare o speranţă
Şi mă-nfioară,
Şi mor în fiecare seară,
Ca într-o iluzorie romanţă.


Violinne
Vizitator


Sus In jos

Poezie

Mesaj  Violinne la data de Mier Dec 15, 2010 6:45 am

Triste fleur

Comme aux âmes bien nées, la valeur
N'attend pas le nombre des années,
C’est aussi que le mal vient; triste fleur,
Sur un désert d’idées,
Déluge de mots répandu,
Coeur perdu,
Tout passé,
Tout cassé…
Parmi des larmes
Je pars vagabonde,
Infinité de charmes,
Jusqu’au bout du monde.



Traducere:


Tristeţi în flori

Aşa cum valoarea, uneori,
Nu aşteaptă numărul anilor grei,
La fel vine răul; tristeţi în flori,
Peste un pustiu de idei,
Cuvintele vin în neştire,
În inima zidită-n uimire
Totu-i trecut,
Totu-i pierdut…
Printre lacrimi, nostalgic,
Plec, vagabond, iar şi iar,
Infinitate de fermec,
Spre capătul lumii, hoinar.


Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Lun Noi 08, 2010 7:00 pm

Între mister şi ambiguitate

În ochii cerului albastru
Văd ochii tăi, ca două călăuze,
De înger blând, cuminte, de sihastru;
În ochii arborilor verzi, de frunze,
Văd ochii tăi, făclii de dor,
Pe care vântul lin tremurător
Clipeşte rar, ca o promisiune,
În ochii toamnei, de pământ roşcat,
Văd ochii tăi căprui,
Dulce minune.
Tu eşti şocat
Si-n ochii tăi văd, Doamne, ochii cui?
Căci nu mai ştiu dacă exişti cu-adevărat…
De-atâta timp te văd în tot ce mă-nconjoară,
Alerg spre tine, mâna o întind,
Visez, zâmbind,
Cum sufletele-ngemănate se-nfioară
Si-n ceru-albastru îşi găsesc izvor,
În timp ce vântul călător
Adie frunze verzi
Târziu, în noapte.
Tu nu mă crezi
Si mă opreşti politicos şi rece,
C-un gest de rană care nu va trece,
Între mister şi ambiguitate…

În ochii nopţii negre ce se lasă,
Cu voal de frunze verzi şi ceruri reci,
Mă-ndrept, a vântului mireasă,
Spre ochii tăi cei negri, de mister,
Plutind stingher,
În timp ce simplu, treci…

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mar Noi 02, 2010 7:37 pm

Alexandru Philippide

… sau seninătatea unei certitudini, în înţeles comun cu disperarea ei; pendularea între entităţile echivalente: eu şi absolut; sensul unic al unei existenţe pline de abisuri; imagini care sporesc valorile tăcerii, energii mistuitoare, şi un vis neputincios, insuficient revelaţiei…

CÂNTECUL NIMĂNUI

Deo ignoto!

Revolta-i stearpă, visul e schilod!

De vorbă vreau să stau acum cu tine,
Tu, care-ai plămădit pe om din glod!

Mi-am aruncat nădejdile în mine,
Credinţa să mi-o prind ca-ntr-un năvod;
Dar n-am găsit decât străvechi suspine.

Am râs atunci de visul meu nerod,
Si-nspăimântat m-am ridicat din mine.

Tu, care-ai plămădit pe om din humă,
Spre tine-acum nădejdea mea se-ndrumă.
Adânc şi mult te-am căutat: nu te-am găsit.
Belşug de vis în mine port – şi-s obosit.

Prăpăstii largi în mine au deschis
Mormânt adânc belşugului de vis.

Mormântul tău în mine s-a deschis!

Mi-e sufletul o năruire de statui.
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.
Vecii de vis în mine se dărâmă,
Făclii aprinse-n templul Nimănui!

Sătul de-avântul van, de visul mic,
Imi voi ciopli statuie din Nimic,
Gândind la cei ce inima în două
Si-au frânt-o şi ne-au dat din ea şi nouă,
- La cei cu zâmbet bun de mucenic,
Ce-au plămădit din soare pâinea nouă.

Mormânt adânc belşugului de vis,
Prăpăstii largi în mine s-au deschis.
Făclii aprinse-n templul Nimănui,
Le-aud cum cad, fărâmă cu fărâmă.

Mi-e sufletul o năruire de statui.



Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mar Noi 02, 2010 7:35 pm

Alexandru Philippide

După ce a configurat un nou univers liric, a trecut la configurarea unui nou suflet, reintegrat naturii cosmice, dar detaşat ironic de lumea rău alcatuită şi pierdut în dramatismul opţiunilor, între limitele dinăuntrul hotarelor cosmice şi din sine însuşi. Este poetul care, cu gesturi romantice, a înfruntat universul; fiinţa umană este un loc de rătăcire, şi nu de cântări, care încearcă zadarnic să se nască din goluri, într-un prezent neîncăpător.


ROMANŢĂ

Mi-e bolnav cugetul şi-as vrea să-l rup
Cum rupi unui păianjen un picior!
Si sufletul mă doare – ca un trup!
Din mine-aş vrea sa-l scot şi să-l omor,
Să nu-l mai simt în mine cum se zbate,
- Ci să-l ucid, şi să-l încarc în spate,
Să-l zvârl în gârlă şi să-i cânt pe mal
In violet minor,
Cum cântă vântul când pe-aproape-i toamna;
Mi-s serile pustii ca nişte case
Cu geamuri scoase
Si pereţii goi…
Mi-s nopţile adânci ca nişte mări
Pe care merg corăbierii cu felinare verzi
Deschise bine
Ca nişte nări
Să soarbă zările câte-au mai rămas din mine;
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Strigoi bătrâni, ce căutaţi pe-aici?
Cu ochii voştri ca nişte licurici,
Cu mâinile voastre ca nişte odgoane
De prins în ele suflete sărmane!
Sufletul meu? L-am dat la câni,
Strigoi bătrâni!
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Batrâni strigoi,
Intoarceţi prorele-napoi!
Eu nu mai am ce să vorbesc cu voi.



Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mar Noi 02, 2010 1:09 am

Alexandru Philippide

Pasteluri cu cer hamletian, fără întrebări definitive sau spaime existenţiale, evitând regretul ca şi exaltarea…
Un poet de excepţie; întâlnirea cu poezia lui Alexandru Philippide este un moment de sărbătoare!

P A S T E L P U S T I U

O noapte senină, fără lună.
Drumul, adormit.
La marginea lui, Mesteacănul.
Printre frunze, departe, clipeşte Steaua albastră.
Parfumul, nedesluşit încă, rătăcitor.
Vântul.


VÂNTUL
(alunecând deasupra drumului)

Vin de departe.
In mâna mea aduc ecouri moarte.
Si trupul meu fluid se desfăşoară
Ca o albastră mantie uşoară.

DRUMUL
(trezindu-se)

Tu zbori, şi niciodată pe pământ
Nu te scobori, fugarnic vânt!
Dar eu sunt drumul ostenit,
Din cine ştie ce ţinut pornit,
Ca un pârâu cu-ncremenite unde
Spre nu ştiu unde.
In sufletul meu mut, acum, ascult
Ecoul paşilor trecuţi demult.
De-atâta timp în spate port
Trecutul mort!

VÂNTUL
(nepăsător)

Pe urma paşilor alerg
Si amintirea lor o şterg:
Si paşii morţi şi moartele ecouri
Le-arunc în nouri!

(Parfumul care plutea ici şi colo, în neştire, se lămureşte din ce în ce. Si cântecul lui se înalţă, tremurător, spre steaua albastră.)

PARFUMUL

Ca un fior,
Din florile-adormite mă scobor
Si rătăcesc… Dar viaţa mea de-o clipă,
Pe care vântul o-nfioară,
Ca praful care doarme pe-o aripă
De flutur, zboară.
Din leagănul de-argint al unei flori
M-am ridicat… şi paşii mei uşori
Infiorau, în liniştea grădinii,
Crinii.

Ca un fluid arcuş pe flori s-aşterne
Fiorul zâmbetului tău senin,
Si-n muzica privirilor eterne
E-o liră albă fiecare crin.

Din somnul florilor de visuri pline
Mă-nalţ spre tine.

(Dar vântul suflă; parfumul şovăie.)

VÂNTUL
(sarcastic)

Biet flutur care te-ai pornit
In infinit!

PARFUMUL

Nu pot să plâng, căci sunt surâs de floare;
Dar ca un plâns surâsul meu mă doare.

STEAUA
(clipind încet)

Spre tine în zadar m-aş îndrepta,
Căci prea îndepărtată sunt;
Dar zâmbetul meu trist spre fruntea ta
Coboară, nimb albastru, pe pământ.

PARFUMUL
(aproape stins)

In giulgiul zâmbetului meu eu mor;
Mormântul meu e vântul călător;
Si-n cea din urmă clipă de iubire
Eu nu mai sunt decât o amintire.

(Dar parfumul moare. Vântul îl culege.)

VÂNTUL

E mult până la steaua de cristal,
Sărman parfum sentimental!

(Vântul pleacă. Mesteacănul, cu crengile întinse, îl opreşte.)

MESTEACĂNUL

Vânt care treci şi hohoteşti întruna,
Spune-mi şi mie, dacă ştii,
Când are să se-ntoarcă luna
In zările albastre şi pustii!

VÂNTUL

Nu ştiu, nu-mi pasă de nimic:
Pământul pentru mine-i mic!
Sentimentalele suspine
N-au nici un farmec pentru mine,
Mărturisesc… Rămâi cu bine!

(Vântul se îndepărtează. Drumul, o clipă, tresare.)

DRUMUL

Tăcere… Nici un pas, nici un ecou.
O clipă, ochii mei străbat departe.
Dar, pustnic obosit, adorm din nou,
In praful visurilor mele moarte.

(Linişte desăvârşită. Drumul adoarme. Steaua se stinge. Mesteacănul plânge.)

Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mar Noi 02, 2010 1:07 am

Alexandru Philippide

Vis şi căutare, direcţii esenţiale ale operei în drumul său spre împlinirea spirituală; puritatea trăirii, jocul ironic, valorile atemporale ca remedii ale supravieţuirii intelectuale într-o lume măcinată de vanităţi, la fel de neînţeleasă precum haosul primordial: în preajma veşniciei, Alexandru Philippide.

Ceasul greu

Mi-era pustiu în suflet. Plin de trudă
Mergeam pe malul unei ape,
Si blestemam în gândul meu cu ciudă.

Blestem nu era de necaz ori ură;
De nici un om n-aveam ca să mă plâng;
Dar îmi muşcam din suflet să nu plâng;
- Si parc-aş fi muşcat din zgură.

Si doar pornisem blând de dimineaţă,
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt!
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă,
Si mă simţeam la mine-acasă,
Oriunde pe pământ.

In urma mea oraşul ca o fiară
Cu solzi de zmoală şi aripi de fum
Işi clocotea urgia seculară.
Dar eu pornisem singur, din zori, blajin, la drum.

Nu mă aveam decât pe mine-n minte,
Mă bucuram de mine ca de-o plantă
Pe care-o creşti cu grijă, zi cu zi;
Si-un singur gând aveam: tot înainte.

Mai mult decât oricând eram departe
De orice gând nemernic, de orice dor milog…
De unde-atunci venise ca un fior de moarte
Dorinţa asta crudă: să mă rog ?

Lăsasem în oraşul de piatră şi metal
Biserici proaspete de cărămidă
Cu-nfăţişare roşă de spital
Si clopote ce sună cu scârbă şi obidă.

Dar gândul nu-mi fusese niciodată
Să-ngenunchez pe lespedea lor tristă,
Iar dumnezeul lor, dacă există,
Mă îndoiam în ele să fi intrat vreodată.

Cu pumnu-n inimă-mi dădeam, spunând:
“Dorinţa mi-i nevolnică şi mică.
Cui să mă rog? De ce? Te rogi de frică:
Nu tremură în mine nici un gând;
Si sufletul mi-l simt ca-ntotdeauna
Pe-atât de mândru pe cât e de bând.

Cât despre Dumnezeul cel de-acum,
In faţa lui dorinţa mi-o măsur prea adâncă.
E drept că-n el se scaldă atâţia oameni încă,
Dar eu sunt singur, nimeni nu m-a-nsoţit la drum!”

Cum aş fi vrut un fir de adevăr!
Un adevăr – o, fie cât de mic –
Să mi-l culeg şi să mi-l prind în suflet,
Să mi-l culeg… Dar nu găseam nimic.

Mai ieri aveam atâtea adevăruri,
Savante mingi cu care mă jucam!
Pe unul singur le-aş fi dat pe toate:
Pe-acela numai aş fi vrut să-l am.

O, ceasul greu – o, ceasul rău – o, ceasul
Pe care-ai vrea să-l sari în timp, să-l treci,
- Când nu e clopot să-i rostească glasul
Si să vestească clipele lui reci.

… Fusese drumul lung şi obosisem.
Mi-am aşternut truditul trup
Pe-o pajişte la care poposisem.

Spre-un fir de iarbă m-am plecat, să-l rup.

Dar mâna-mi şovăi o clipă, oarbă,
Si făr-a-l rupe-l mângâia uşor
Când gândul meu deodată frânt din zbor
Se agăţă de firul zvelt de iarbă.

Nu ştiu… dar nu mai cugetam acum
La firul meu de adevăr fără prihană.
Trecuse ceasul greu?
Pornii la drum,
Cu firul meu de iarbă, pe suflet, ca pe-o rană.

Mergeam din nou pe mal ca dimineaţă
Cu ochii mari şi gândurile-n vânt.
Mă bucuram de flori, de vânt, de viaţă.

Si-n loc ca să mă rog, am început să cânt.


Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Dum Oct 31, 2010 10:16 pm

Alexei Tolstoi

Nu vântul de pe culmi desprins
In noapte clatină frunzare,
Ci tu, cu-o duce-nfioare
Sărmanu-mi suflet l-ai atins
Si corzile-i prind să tresare…
e-o guslă el, cu corzi subţiri.
Haìne vânturi îl bătură
Cu-nvârtejite-mpătimiri,
Cu reci viforniţe de ură.
Cuvântul tău îi e balsam,
Ca şi atingerea fugară
Cum puful florilor pe ram
In adieri de primăvara…


Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Joi Oct 28, 2010 10:15 pm

Michelangelo

Inceput şi sfârşit, Focul este imaginea şi instrumentul spiritului care a traversat dureroase experienţe sufleteşti, substanţa intimă a poeziei, îndumnezeirea prin contemplarea frumuseţii omeneşti şi expresia aspiraţiei către sublimul ei, dar şi împletirea sufletească vrednică de simplitatea vremilor biblice, ca o fereastră deschisă către idealul suprem de frumuseţe căruia i s-a dăruit într-un continuu delir al creaţiei, către iubirea limpezită prin suferinţă şi pe care o vede ca un mijloc de reîntoarcere la eternitate, prin contopirea destinelor…

Ieri ochilor, azi minţii alinare
aduci, cum n-aduc vii şi nici morţii,
încât sperând, mă duci în faţa porţii
de zbucium şi dorinţi izbăvitoare…

Iar dacă orbitoarea-ţi frumuseţe
nu-mi suferă nicicum alăturarea
iar la distanţă, de nadejdi n-am parte,

ce mi se va-ntampla pe căi răzleţe
şi care o să-mi fie îndrumarea
când ard de-aproape, mor când sunt departe?


Madonna

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte,
învins, cu funii lungi să mă mai lege,
cât timp, se înţelege,
la o privire i-am şi căzut pradă:
dureri prea mari, altminte,
uşor fac slabă inima să cadă.
Dar cine-ar sta să creadă
că sub privirea ta dumnezeiască
un lemn ars poate să reînverzească?

Dar focul meu nu-ţi este pe măsură,
căci din cereasca-ţi frumuseţe-oricine
îşi ia atât cat a-nţeles. E lege.

Aşa-i, signor, şi-n vârsta mea matură:
De n-am murit în flăcări pentru tine,
De vină-i slaba-mi forţă de-a-nţelege.

David


De-aş fi ştiut, văzându-l prima oară,
c-am să renasc privind aprinsu-i soare,
ca Fenix, pasărea renăscătoare,
bătrân cum sunt, din scrumiştea uşoară,

aş fi-alergat voios ca spre-o comoară
spre vorba lui, spre râs şi spre splendoare,
aşa cum lincşi ori lei ori căprioare
fug de primejdii şi spre bine zboară…

De ce m-aş plânge însă eu, de vreme
ce în privirea-acestui înger, bună,
străvăd odihna mea şi mântuirea?

Mai bine-i că nu l-am văzut devreme,
căci azi îmi dă aripi, ca împreună
virtutea să-i urmez, şi strălucirea…

Pieta, detaliu


Orişice văd mă-ndeamnă şi mă roagă
să vă urmez şi să vă dau iubirea,
căci voi îmi sunteţi singurul meu bine.
Amor, sfidând orice-altă faţă dragă,
vrea să vă dau, aflându-mi mântuirea,
prin voi, o, soare, numai! Astfel ţine
să nu mai sper la altceva pe lume,
decât la voi anume,
ba şi de cin’ vă seamănă mă leagă,
la gene, la privire ori la faţă.
Voi, ochi ce-mi sunteţi viaţa,
cel ce vă lasă-n întuneric moare,
căci unde nu sunteţi voi, nu e soare.

Precum în pană şi în călimară
stă scrisul cu şi fără măiestrie,
stă-n marmură statuia, rea sau vie,
după artistul care-o scoate-afară.

Si tu, signore drag, ascunzi comoara
de umilinţi, pe cât arăţi mândrie,
dar eu din tine sorb ce-i propriu mie,
cum chipul şi-ochii mei îţi arătară.

Michelangelo, detaliu


Un om într-o femeie, -nainte de zei
vorbeste prin gura ei;
la vorbele-i blajine,
eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine.
Din mine mă desprinde
şi astfel, din afară,
de mine însumi mila mă cuprinde…
Frumosu-i chip când cearcă să mă-nveţe
să-nving a patimii povară,
văd moartea-n orişicare frumuseţe.
Ah, faceţi astfel, doamnă, care-mi treceţi
prin jar şi apă sufletul şi plânsu-mi,
să nu mă mai întorc în mine însumi!

In timp ce scriu, cu-ntreaga mea fiinţă
roşesc, gândind la voi, căci de-amandouă:
nici nu-s poet şi nici n-am iscusinţă.

Dar tot la fel mă recomand eu vouă
şi-atâta am de spus: că vă sunt slugă
oricând şi-n orice-mprejurare nouă.


Madonna

Cu toate că atât supus torturii
păream că văd o rază de scăpare,
secat fiind de plânsul loviturii,

azi iată că zvâcneşte şi mai tare
izvorul lacrimii, dar nu prin chinuri
mărunte, ci prin moarte, prin plecare…

Aş vrea să vreau, Signor, ce nu-mi stă-n vrere:
un val de gheaţă focul mi-l ascunde
făcându-l slab, că nu mai corespunde
ce scriu pe foaie la ce gându-mi cere.

Eu Te iubesc prin vorbele-mi stinghere
şi-apoi mă plâng că mila-Ţi nu-mi răspunde;
cum s-o cobor în inimă, de unde
s-alunge a orgoliului putere?!

Signor, dărâmă zidul, sfarmă gheaţa
ce nu mai dau lumina milei Tale
pierdutei lumi! Mireasa Ta să vadă

luminii care o să vină faţa,
în piept să-mi ardă doar divine pale
şi să te simt în veci, fără tăgadă!

David


Vă place Michelangelo? Sculptorul, Pictorul, sau Poetul, atât de puţin cunoscut? Am postat aici câteva din versurile lui, mai greu de găsit, în cărţi puţine şi vechi. O experienţă de viaţă concepută filozofic şi trăită afectiv, cu linişti înspăimântătoare din care explodează note tragice, pe care se aştern absenţe şi adormiri cumplite, trezite de freamătul delirului sublim – iată poezia genialului sculptor.
In anul trecerii în nefiinţă a divinului Michelangelo, ca-ntr-o înlănţuire neîntreruptă a marilor spirite, în Anglia se năştea Shakespeare…


Pieta

Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mier Oct 27, 2010 7:24 pm

Michelangelo

– sculptor strălucit, pictor, arhitect şi poet –

Trăind sub imperiul unor imense energii creatoare, îşi propusese să sculpteze munţii; în acest timp, poezia sa era străbătută de fulgerele întrebărilor întoarse spre universul lăuntric, de sorginte divină, iar sufletul său, dăruit unei uitări de sine pe care poate doar la Beethoven o mai găsim, îşi afla, în poezie, posibilitatea confesiunii directe în faţa absolutului.


Ce simt în suflet nu ştiu dacă este
râvnita rază din dumnezeire
sau e un chip frumos din amintire,
ce mi-a-nviat în piept ca din poveste,

din faimă sau din vis şi, fără veste
în inimă trezit şi în privire,
stârneşte-un nu-ştiu-ce aprins în fire,
căci altfel n-ar fi lacrimile-aceste.

Ce simt, ce caut, cin’ mi-e călăuza
nu ştiu nici unde-i şi nici cum i-e faţa;
par unii însă că-mi arată urma-i.

Michalangelo

De când te ştiu, signor, în piept port spuza,
un dulce-amar, un da şi nu mi-e viaţa…
Sunt ochii tăi frumoşi, sunt ochii numai!

David

In timp ce vă ador, în minte-mi vine
nefericirea mea, ce tot sporeşte,
şi-mi zic plângând: - Cu-adevărat iubeşte
acel ce arde în văpăi ca mine!

Ce steag s-aleg şi care e însemnul,
de nu al biruinţei, al salvării?
Cad zarvei dùşmanilor şi pierzării,
de nu m-ajută mila Ta şi semnul…

Plăcut şi demn e de luat aminte
la caprele ce sar pe stânci, nebune,
cătând spre ierbi, în timp ce jos, cuminte,
ciobanul dorul inimii îşi spune
în cântec aspru, simplu şi fierbinte,
şezând ori preumblându-se-n păşune…

Madonna



Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Mar Oct 26, 2010 8:54 pm

Michelangelo

Spirit titanic si izolat, a organizat mental universul din jurul lui căutând în armonia absolută, ca lege supremă, calea rezolvării opoziţiei dintre raţiune si sentiment, în zona înaltă în care, cum spunea Marsilio Ficino, “… se unifică multiplul si se conciliază contrariile”; râvnind la comuniunea cu absolutul, sculptura, pictura si poezia l-au însoţit în viaţa sa zbuciumată, spre tristeţe, abandon, pesimism si zădărnicie, căci îndoielile sale erau descumpănitoare, iubirile îi erau pustiitoare iar teama de neînţelegerea deplină a lumii îl adâncea tot mai mult în singurătatea existenţială.


Dac-ai fi fost din piatra cea mai tare,
te-aş fi iubit atât de credincios,
încât să mă urmezi în graba mare
şi de-ai fi fost în cer te-aş fi-adus jos,
iar moartă-ai fi-nceput a cuvântare
la plânsul şi suspinul ce-aş fi scos.
Dar cum eşti vie pe pământ, nu-n sfere,
un sclav ce te iubeşte ce să spere?

Te voi urma, n-am altceva ce face
si rău nu-mi pare de-o atare faptă.
Iar într-o zi-mi vei da în suflet pace,
de-ţi va sta cumpăna gândirii dreaptă.
Când trece-o zi si nu te văd n-am pace
si nicăieri nu pot să-mi aflu rostul,
iar când te văd, o, hrană, sunt vorace
asemeni celui ce-a ţinut lung postul!

Nu trece-o zi să nu te port în minte
ori să nu-ţi văd splendoarea orbitoare,
în stare e suspinul meu fierbinte,
să încălzească varniţi si cuptoare;
Trăiesc din însăşi moartea mea divină,
preafericit c-o soartă neferice;
cel ce nu înţelege cum, aş zice,
în focu-n care ard si pier să vină!

Cum vântul spuza-n flacără-o preface,
văpaia floarea vieţii mi-o deschide,
mă întăreşte tot ce mă ucide
si ce mă vatămă mai mult îmi place…

Aud… - La ce m-aş mai ascunde? -
cum din adâncuri sufletul mi-l cheamă…
Vai, obosit mă duc si nu ştiu unde
si înainte de-a afla mi-e teamă!

Michelangelo, David

Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Lun Oct 25, 2010 7:59 pm


Les rêves d’hier

Le vent emporte
Une dernière feuille morte,
Quand sur les rêves d’hier,
Tombe, nue et blanche, l’hiver…


Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Lun Oct 25, 2010 7:52 pm

Michelangelo
– sculptor strălucit, pictor, arhitect şi poet –
A evocat durerea nesfârşită, prin artă: condamnarea sufletului etern la temniţa trecătorului trup, efortul înălţării lui peste temporalitate, către izvorul întregii existenţe; suflet furtunos, sensibil, frământat între mâhnire şi exaltare, sentimentul utilului şi al zădărniciei, fervoare şi pesimism…
Din setea lui de sublim şi armonie absolută, am extras câteva versuri:

E cu putinţă-a nu-mi mai aparţine?
O, Doamne, Doamne, Doamne, cine
lăuntrului mă scoate
şi, mai de-aproape, poate
mai mult, asupra mea, ca mine?
O, Doamne, Doamne, Doamne, cine,
făr’ să m-atingă, trece
prin ochi în inima prea arsă?
Amor, ce se petrece
pe calea asta-ntoarsă
şi-n loc prea strâmt cine-a-nceput să crească?
Si dacă se revarsă?
……………………..

Cum îndrăzni-voi aşadară
să mai trăiesc când astăzi, la plecare,
nu pot să vă mai cer ajutorare?
O, lacrima, suspinele deşarte
ce v-au urmat sărmane-n înălţime,
vă dovedesc, Madonă, cu asprime
şi chinul meu şi-apropiata-mi moarte!...
dar de-i adevărat că prin absenţă
uita-veţi de credinţa mea, de mine,
luaţi-mi inima: nu-mi aparţine.
…………………………….

Iubirea-mi stă-n izvoarele divine,
nu-i este firea-n inimă să şadă,
acolo unde gânduri mici grămadă,
vremelnicii greşeli îi sunt vecine.

Din Domnul când ne-am rupt, Amor pe mine
ochi m-a făcut, pe tine – o zăpadă;
nu pot privirile să nu-L revadă
în tot ce – vai! – e muritor în tine.

Cum nu pot rupe focul de dogoare,
nu pot nici forţa mea de preţuire
s-o rup de frumuseţile perene.

Si, cum în ochi porţi Paradisu-n care
te-am cunoscut, cu-ntreaga mea râvnire
eu îţi alerg înflăcărat sub gene…


Chris
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Mihai la data de Lun Oct 25, 2010 7:46 pm

Camil Petrescu

Cand vii la mine

Cand vii, atat de rar, la mine,
Micuta frumoasa
Si neastamparata
Ca jocul unei albe sonatine,
Faci toate poznele prin casa.

Cu o nerusinare dumnezeiesc de goala,
Cobori din pat
Si toate le arunci distrata
Ca dupa tine, casa
Pare devastata de rascoala.

Cu gesturi curgatoare
Si incete
Dinaintea oglinzii mari cat un perete
Imi incerci palariile pe rand
Surazand vreunui launtric gand.
…………………..

Fara frica
Iti plimbi chemarea frumusetii
Nesatios nepasatoare,
Cum isi plimba crinul stralucirea,
Tu cu cat mai mica,
Cu atat mai invingatoare.
Si cand ai obosit
Si toate-n casa au devenit mai reci,
Vii iar langa mine,
Uitand ca te sculasesi sa pleci.
………………

Vezi, Kicsikem mi-e greu sa mai aleg
Insa cu-un dram de truda inteleg
Cum tu mi-ai rascolit nu numai casa,
Ci cugetul intreg.

Dar iata,
Mi-ai incalcat tot rostul intr-atat,
Incat cand vrei sa pleci de-acum,
Te-ncurci intre firele gandirii mele
Ca o pisica prinsa-n firele de lana,
Pe care le-a desfacut imprudenta,
Jucandu-se cu ele.

Si tarziu, cand obosesti,
Ramai,
Mi-adormi in suflet
Ca un semn inchis in carte,
La locul tau,
Micuta si cuminte,
Ca un mic pacat de moarte.


Mihai
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Violinne la data de Lun Oct 18, 2010 3:56 am

Parodie

Ion Minulescu (născut la București, a copilărit la Slatina, de unde era originară mama sa.)

Romanţa Toamnei

Eu stiu cã tu mã-nşeli chiar azi…
Si nu doar cu-o singurã fatã,
Dar te-am iertat -
O, nu-i pãcat,
Cãci eşti o toamnã minunatã!…

In cinstea ta,
Cea mai frumoasã dintre toate toamnele ce mint,
Am ars miresme-mbietoare în vers de aur şi argint,
In slove-am presãrat confetti
Si flori -
Tot vise-nmiresmate -
Cu praf de stele-am presãrat dantela inimii curate,
Iar pe pereţii mei de suflet ca şi-ntr-o ramã am lipit
O pozã veche şi neclarã
Din care-odată mi-ai zâmbit.

Dar iatã
Că se lasă seara…
E vremea când toamnele alt’datã,
Culegeau stele pe fereastră în ora binecuvântată…
O, vino,
Sã-ţi despleteşti din nemurire acelaşi vechi şi nou mister,
Ochii-ţi s-aducã Amãgirea
Si dulcele sãrut, Pieirea
Si sã-mi şopteşti:
Din câţi s-au înfruptat din tine-aşa
Câţi au scris vers
Stropit cu blândă rouã, în amintirea ta?...

Eu ştiu că tu mã-nşeli chiar azi…
Si nu doar cu-o singurã fatã,
Dar te-am iertat -
O, nu-i pãcat,
Cãci eşti o toamnã minunatã!…

Ti-am cerut câteva vorbe neîmperecheate de trucuri,
Ti-am cerut sã nu-mi repeţi
Ce ai mai spus cândva, sau alţi poeţi,
Cu slove simple, sã mã tulburi.
O, nu-ţi ceream etern-misterul infinit,
Nimic
Din tot ce o tristã copilã
Cerşeşte la toamne, umilã,
Voiam doar sã schimbăm o clipã de viaţã
Intr-o fărâmă de vis,
In suflet sã-mi picuri un strop de frumuseţe,
In pãr sã-mi împleteşti un zâmbet, cu tandreţe
Si-n privire
Sã îmi aduci o dulce şi blândã amãgire.
De fapt, tãcuţi-
Ca douã anotimpuri sub razele de lunã-
Nimic din ce-ţi cer toţi n-aş fi dorit,
Decât sã–mi fii aproape, şi sã mã ţii de mânã…

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Chris la data de Sam Oct 09, 2010 1:03 am

Intâmplare…

Pe-nserat, toamna-şi trimite
Vântul să mă bată;
L-am lăsat, deşi-s cuminte,
Dar… oi fi greşit vreodată.

Domnul ăsta, Vântul, deci,
Este un bătrân cu plete,
Care suflă pe poteci,
Spulberând băieţi şi fete.

Zice că nu e frumos
Să mă caţăr prin aluni,
Doar să merg tiptil, pe jos.
Ce, suntem nebuni?

Mie, domnul ăsta rău,
Vântul, deci, de-mi bate-n poartă,
Mi-a fost tare drag mereu,
Si mi-e drag şi când mă ceartă.

Să mă bată, într-o doară,
Si norocul, dac-o vrea!
Si-aranjăm, din primăvară,
Facem schimb: iau eu nuia…

Chris
Vizitator


Sus In jos

Toamna trecatoare

Mesaj  Violinne la data de Mar Oct 05, 2010 6:35 pm

Toamnă trecătoare

Toamna asta se piteşte
Intr-un strop de ploaie rece,
Iese trist şi ne-amăgeşte,
Insă… totul trece.

Si-a pus masca ei de frunze
Ruginite-n poante seci
Si vagi, ca nişte meduze,
Insă, toamnă, o să treci…

Dacă n-aduci în privire
Licărele, mii şi mii,
Ci doar fum şi pustiire,
Toamnă, zău, de ce mai vii?

Că tristeţi aveam din vară,
Le-am închis în noi, tabu,
Aşteptând vreo primăvară…
Si-acum, toamnă, vii şi tu?!

Ce-oi vrea, toamnă, de la noi,
Să zâmbim cu gândul dus,
Când tu te piteşti în ploi?
Toamnă, dragă, te-ai ascuns…

Ooo, te-aş fi purtat pe creste,
Intr-un un freamăt de alun,
Izbândit într-o poveste!
Dar tu te-ai pitit, în scrum…

Noi te-am aşteptat tăcuţi,
Cu uimire si cu dor,
Dar tu nu vrei să ne-asculţi;
Atunci, toamnă, du-te-n zbor!

Poa’ să plangă lumea neagră
(are şi ea pe-ale ei…),
Eu ţi-am dat o lume-ntreagă,
Insă, toamnă, de n-o vrei,

Nu, n-am lacrimi pentru tine,
Nu vreau versul să-ntristez,
Tu n-ai vrut să cânţi cu mine,
Du-te-n ierni, eu mă distrez!

Si-o să vină primăvara
Cu surâsu-i înmiit,
Si-o să-mi amintesc doar seara,
Toamnă, ce mult te-am iubit…

Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  lilistancu la data de Joi Sept 23, 2010 8:57 pm

Din Blogul lui George Bălan
Căruia îi voi mulţumi mereu pentru că de mult, în copilărie, m-a ajutat să-l înţeleg pe Wagner, m-a învăţat să-l iubesc, să-mi umplu inima de bucurie ascultându-l, să-mi limpezesc gândurile cele mai învolburate !
Vocea maestrului mi-a răsunat în minte şi suflet mult timp după plecarea lui (în Germania, când şi cărţile i-au fost interzise şi scoase din librării si biblioteci), iar acum mă regăsesc în poezia sufletului său minunat.
Întâlniri
Posted by: George Bălan on: 31/12/2009

Mi-am dat întâlnire cu fericirea şi-am adormit.
Mi-am dat întâlnire cu mine şi n-am ajuns.
Crengile de măr şi-au dat întâlnire cu pămantul, fiindca roşul era împovărător , chiar ameţitor şi le trecea doar cu miros de iarbă.
Verdele văratic şi-a dat întâlnire cu albastrul de Voroneţ să povestească despre ruginitele toamne.
Odată, mi-am dat întâlnire cu nemurirea, care a venit descalţată, fara “ne”, ca o fată cu doi pepeni galbeni la ureche, în loc de cireşe vişinii.
Râurile, după ce o viaţă întreagă curtează dealurile şi le sărută picioarele, în final se înâlnesc tot cu marea.
Mi-am dat întâlnire cu întelepciunea, care, într-un moment de slăbiciune a recunoscut că, dacă eram baiat deştept, mă întâlneam cu iubirea şi a plecat, fără să-mi spună unde. Cred că era îndrăgostită.
Cu lumina mi-am dat întâlnire în casa întunericului şi atunci acesta a fugit de-acasă, ca speriat de tămâie.
Dimineaţa se întâlneşte cu noaptea, care se supără când ii spune că nu e boreală.
Durerea a rămas împietrită când, aşteptând viaţa, a venit prima dată strigătul.
Mi-am promis că o să mă întâlnesc cu nepoţii nepoţilor mei, dar, încă, n-am iubit suficient de tare să-mi pot ţine promisiunea.
Mă întâlnesc adesea cu oameni care nu mai sunt, decât în sufletul meu, vorbim destul de mult, dar apoi, când sunt singur, mă întreb dacă, nu cumva, n-am suflet.
Stalactitele se întâlnesc cu stalacmitele şi fac gratii să păzească râurile subterane, de care noi nu ştim, din Peştera Urşilor.
Când am vrut să-l întâlnesc pe Dumnezeu, mi-a spus: “Am fost tot timpul cu tine, fiule, pretutindeni, dar tu nu M-ai văzut.”



lilistancu

Mesaje : 94
Data de inscriere : 08/06/2010

Vezi profilul utilizatorului

Sus In jos

Re: Poezie

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 11:48 pm


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 1 din 2 1, 2  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum