Povesti de pe Muntele Vrajit

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Povesti de pe Muntele Vrajit

Mesaj  Violinne la data de Joi Dec 09, 2010 11:00 pm

Povestea cu ursul

Ce bine e aici, ghemuit lângă cuptorul sobei cu plită, spoită-n var alb ca zăpada. Dogoarea cărbunilor încinşi îi pătrunde prin toate oscioarele şi-i dă o toropeală plăcută; zâmbeşte în somn, fericit. E cea mai frumoasă iarnă din câte-şi poate aminti. Mama frământă un bulgăre mare de aluat alb cu miros de făină proaspăt cernută, pe care-l întinde apoi pe planşeta mare cât masa, îl face foiţă subţire cu ajutorul unui sucitor de lemn şi împrăştie deasupra cu multă dărnicie nucă şi marmelade aromate, apoi aşează bulgării de aluat pufos într-o tavă imensă, pe care o bagă în cuptorul încins. Vor fi gata spre seară, când tata va veni de la muncă, obosit dar vesel, ca de obicei, bun şi blând, cu barba zburlită în rotocoale moi şi roşcate, încărcate de promoroacă. Tata îi aduce totdeauna câte ceva: o minge mare şi colorată, din acelea ce parcă zboară în înaltul cerului de umflate ce-s, de câte ori le loveşti de pământ, ori o maşinuţă care alunecă-n viteză pe gazonul abia tuns, o carte cu poze şi cu poveşti frumoase, un fluier…
Afară ninge ca-n basme, cu fulgi albi ca de zahăr, dulci şi pufoşi, iar oameni de zăpadă înveşmântaţi în brâuri de frişcă şi joben spart, stau la taifas chiar la geamul lui, pe care privesc şi ei curioşi brăduţul împodobit cu şiruri de beteală argintie, globuri aurii, pachete legate cu funde roşii, steluţe sclipitoare, îngeraşi cu aripioare colorate şi întinse ca ale fluturilor… şi toate, în mirosul de răşină de brad care te poartă cu gândul în păduri îndepărtate, pe povârnişul munţilor. Jos, pe covoraşul înflorat ca un câmp pe timp de vară, stă tolănit Toto, căţelul lăţos cu centură şi cataramă lată cu ţinte aurii, lăfăindu-se leneş în faţa vetrei.
Acum, mama ornează căsuţe de turtă dulce, cu bombonele mărunte, printre care aşează, frumos, mici animale de ciocolată şi brazi din jeleu verde. Din cuptor te-mbie un miros de scorţisoară, vanilie şi alte minunate mirodenii. Cuptorul e cald, mama îngână un cântecel vesel, în timp ce afară viforul se-aude fără putere, îndepărtat. De-odată, simte ceva tare, ca un vârf ascuţit, împungându-l în spate.
- Scoal’ mă, iar te-ai aşezat pe banca mea? Du-te şi caută-ţi şi tu, că e gara mare, ţi-a căşunat pe asta, că e lângă calorifer, ha?!
Deschise ochii speriat şi toate pieiră: soba cu plita văruită-n albul zăpezii, mama cu vocea ei blândă, cuptorul cu prăjituri; doar un pic de miros mai venea dintr-un rest de plăcintă pe care Pele o găsise la tomberon şi o îndesase în buzunar, alături de alte amestecuri de pe la chioşcurile din apropierea gării. E negru şi urât şi are o barbă stufoasă şi un baston cu vârf de fier care-l ajută la mers când se poticneşte din cauza unui picior mai scurt; de aceea i-au şi zis Pele, râzând de el, c-ar fi bun de fotbalist, schilodul, aşa negru şi cu piciorul ăla sucit.
Toate băncile sunt ocupate; de unde bănci libere la ora asta, din viul nopţii? Îşi ridică gulerul mare, care-i acopere urechile şi-l petrecu bine, ţinându-l strâns cu o mână, în timp ce cu cealaltă apucă într-un gest vag clanţa uşii şi împinse nehotărât; un val de aer îngheţat îi străpunse toate oasele şi-i biciui obrajii. Păşi cu grijă prin noroiul care-i intra în ghete prin nişte crăpături ce se tot lărgeau; abia la primăvară va găsi altele, când lumea le va arunca pe cele purtate pe timpul iernii. Şuieră scurt, cu două degete în colţul gurii, şi Toto lipăi pe fugă prin zăpada afânată, ţâşnind vioi din cutia în care se adăpostea de viforniţa nopţii; pe el nu-l lăsau să intre în gară. Era un căţel negru şi atât de slab, că-i numărai coastele, cu blana jupuită de încăierările de pe maidane. Îi pusese o dată şi lui o sfoară drept zgardă, aşa cum văzuse el la un băiat ce plimba un câine mare şi frumos, legat cu centură cu capse; dar Toto se scuturase cu ciudă, până dăduse jos legătura ruşinoasă, doar el era un căţel liber.
Mergea încet, cu vântul în faţă şi nehotărât, căci nu ştia unde s-ar putea duce. Paşii îl purtară aproape fără ştire spre patiseria din colţul străzii. O femeie voinică frământa un bulgăre mare de aluat, în timp ce alţi bulgăraşi se odihneau pe masă, aşteptându-şi rândul la cuptorul din care răzbăteau arome ce-i gâdilau nasul aşa de plăcut. Zâmbi, amintindu-şi de mama din vis, şi trecu mai departe, cu paşi mici, şovăitori. Vântul îi înfoaie pulpanele paltonului larg şi ponosit; îl adună cu multă grijă în jur, petrecându-l strâns, în timp ce dinţii-i clănţăne de frig. I-a plăcut că e roşu, ca haina moşului aceluia ce poartă în spate un sac imens, plin de daruri: jucării, dulciuri, hăinuţe călduroase, pantofi şi cizmuliţe îmblănite. Moşul are barba lungă şi albă, nu roşcată, ca a tatălui său.
Blocurile se-nşiră uniform, posace şi colţuroase, pe trotuarul ce şerpuieşte până-n centrul oraşului, unde parcul, altădată verde şi stropit de fântâni arteziene, acum zace pustiu printre băncile îngheţate. O linie gălbuie ce străbate zarea de peste culmile albăstrii ale dealului anunţă zorii unei zile sticloase, ca toate celelalte. Vânzătoare cu hăinuţe roşcate şi blăniţe albe încep să cureţe zăpada din dreptul uşilor; în curând, vor deschide magazinele şi lumea va veni buluc la cumpărături. Aşa e în toate zilele astea: aglomeraţie, lume grăbită, cu pachete în braţe şi în maşini.
O fetiţă se desprinse de mâna mamei şi se apropie sfioasă, întinzându-i un pacheţel, fără o vorbă, şi privindu-l cu ochi mari, albaştri ca seninul cerului de vară. Îl luă bucuros; primea adesea mici pacheţele cu bunătăţi care-i astâmpărau foamea. Hârtia era caldă şi simţi cum mâinile îngheţate se dezmorţesc uşor, mângâind pachetul frumos mirositor.
De-aici, străduţa urca în pantă până la biserica dintre plopi. Îi place în mica bisericuţă; înăuntru e cald şi frumos de parcă ar fi mereu vreo sărbătoare, pe jos sunt covoare imense şi bogat colorate, pereţii sunt zugrăviţi cu portrete de oameni îmbrăcaţi în mantii ce flutură în vânt pe cai înaripaţi, urmărind cu săbii balauri speriaţi, ori plutind visători printre nori alburii şi pufoşi. Câteodată, la mesele lungi vin femei cu broboade ţesute în casă şi le umplu de bunătăţi: poame dulci, struguri stafidiţi, colăcei şi dovleac copt. Îi dau şi lui, într-un ştergar legat la colţuri, sub formă de boccea:
- Ia, copile, că e pomană, şi–oi fi şi tu flămând!
Acum biserica e închisă, înăuntru nu e nimeni; dar pe trotuarul alăturat, copii cu sănii au facut un derdeluş, pe-o pojghiţă de gheaţă ce se termină brusc într-un morman de pietriş îngheţat. El n-a avut sanie niciodată. E vesel, e frumos, e bine la săniuş. Cineva aruncă pe jos o pungă ruptă. Se repede şi o ia cu bucurie; o întinde pe petecul de zăpadă, se-aşează pe ea, şi-şi dă drumul chiuind:
- Tiii…
Se loveşte de un copil cu fular portocaliu, ce tocmai căzuse de pe sanie. Fratele lui vine şi-l ridică repede, îl scutură mai mult de formă, şi-i strigă înciudat:
- Vezi că l-ai murdărit pe Răducu, de ce nu eşti atent?
Ronţi lăsă capul în jos, cu părere de rău. Nu era atent. Părăsi înciudat punga sfâşiată de pietre şi plecă tăcut. Îi ziceau Ronţi din cauză că o dată de mult, cineva îi dăduse o ciocolată cu alune pe care le rosese pe rând, ca un şoricel, în timp ce tatăl lui îi strigase morocănos:
- Mai rozi mult, parc-ai fi Ronţi…
Şi aşa i-a rămas numele.
Rătăci toată ziua fără rost, flămând şi abătut, pe străzile îngheţate.
Spre seară, paşii îl purtară înapoi, spre gara care-i devenise casă pe timp de iarnă. Intră şi un val de căldură îl întâmpină de la uşă. Pele dormea tolănit pe banca de lângă calorifer. Se apropie tiptil şi se aşeză pe o margine de bancă. Îi puse mâna pe umăr şi îl scutură uşor, apoi îl trase încet de barbă. Pele nu răspunse. Atunci, cu vocea gâtuită, îi zise abia şoptit:
- Tată, îmi spui povestea cu ursul?
Închise ochii şi aşteptă, dar lovitura obişnuită nu veni. Pele îi spusese o dată povestea cu ursul şi de-atunci, de câte ori îndrăznise să-i ceară să i-o mai spună o dată, acesta îl lovea cu bastonul peste picioare, bolborosind:
- Io stau să-ţi spun ţie poveşti, ha? Bine că nu vrei să te trimit şi la şcoală!
De data asta însă Pele nu mişcă bastonul din locul lui. Nu deschise nici ochii, doar începu să mormăie în barba roşcată, cu voce indiferentă:
- Eram aşa ca tine, când nişte cărutaşi m-au luat cu ei la pădure. Am plecat din viul nopţii şi am mers câteva ore bune, căci tare era departe de sat. Acolo, ei s-au apucat să adune crengi uscate, să umple căruţa. Mie mi se făcuse sete, aşa că m-am apropiat de un izvor ce se auzea şipotind vesel după nişte tufe. După ce mi-am astâmpărat setea bând cu căuşul palmei apa ce se prelingea clipocind printre pietre şi nisip, am băgat de seamă că tufele alea erau pline de mure negre şi mari, coapte şi bune. Am început să culeg ba dintr-o tufă, ba dintr-alta, tot înaintând pe cărarea din ce în ce mai îngustă, până când m-am îndepărtat binişor de căruţă. Acum nu mai auzeam nici o voce, dar murele erau parcă din ce în ce mai mari şi mai gustoase, de ce mă afundam în desiş. Deodată, de după un tufiş ale cărui crengi foşneau ca bătute de vânt, aplecate ba de-o parte, ba de alta, apare o namilă uriaşă cu cap mare, bot fioros, blană maro şi o greutate ce făcea să se cutremure pământul de câte ori păşea cu labele imense: era un urs.
- Şi? întrebă Ronţi, ce-ai făcut? Tremura, ca şi când ar fi auzit pentru prima dată povestea.
- Ce să fac? Am rupt-o la fugă înapoi, sugrumat de spaimă şi ţipând ca din gură de şarpe: Ursuuu’…
Din zăpăceală, am pierdut şi firul apei şi m-am afundat în mărăcinişuri tot mai dese, ce mă zgâriau pe faţă, pe mâini şi picioare. Dar ce mai conta? Mâncam pământu’ fugind să scap cu viaţă. În urma mea, ursul, mormăind înfiorător, făcea salt după salt nepăsându-i de crengile care-l izbeau prin blana lui groasă. Nu-mi mai simţeam pielea jupuită din care sângele ţâşnea pe frunze lăsând o dâră roşietică în urma mea. Din clipă în clipă aşteptam să mă înşface de picior şi să mă doboare la pământ. Şi chiar aşa s-a întâmplat! Când gheara i s-a încleştat pe piciorul meu, nemaiputând să fac un pas, şi cu sufletul la gură, m-am zbătut gâfâind cu toată sforţarea de care mai eram în stare, apoi m-am prăbuşit îngrozit, aşteptând ca namila să mă devoreze.
- Şi? întrebă Ronţi, cu inima cât puricele.
- Şi-atât. Nu mai ştiu. Pe urmă, când m-am trezit, eram lângă căruţă, pe o şubă întinsă pe iarbă. Am deschis ochii îngrozit, aşteptând să văd ursul mestecându-mă tacticos. Şi am văzut doar câteva blănuri şi capete de urs, puse de-o parte, stivă. Erau ale ursarilor care se întorceau de la bâlci şi vruseseră să-şi râdă de mine, să mă sperie, în costumele lor hidoase. Acum cinsteau cu căruţaşii o litră de ţuică, râzând şi spunând poveşti de-ale lor.
- Unde e ursul? am întrebat eu încă nedumirit.
- Nu e, mă , nici un urs, stai liniştit; ce eşti aşa de fricos? Urşii nu stau în pădurea asta, tu nu ştii?
- Dar mi-a sfâşiat piciorul, de-aia am căzut, şi-acu’ mă doare…
- Ţi s-a-mpleticit piciorul într-o capcană de prins vulpi, te-ai zbătut, iar cu celălalt ai călcat strâmb… ce urs visezi?
- M-au dus acasă urcat pe lemne, sus, în căruţă. Rana de la picior şi zgârieturile de pe mâini şi faţă s-au vindecat cu timpul, dar cu piciorul ăla sucit n-am mai putut merge bine niciodată. Hai, acu’ lasă-mă, du-te de-aci, că nu stau de tine!
Ronţi abia putea merge de emoţie; frica de urs încă-l urmărea.
Trecuse şi ultimul tren, de-acum era pustiu şi ar fi putut dormi. După toată plimbarea prin oraşul biciuit de ger, nu-şi mai simţea picioarele umede şi umflate, cu pielea tăbăcită şi fără ciorapi, în ghetele lăbărţate şi brăzdate de spărturi din loc în loc. Găsi o bancă goală; se întinse pe ea lipit de perete, strângându-şi paltonul ponosit de jur împrejur. Închise ochii şi dispărură deodată din mintea lui şi gară, şi urs, şi pădure. Era linişte. Apoi, de undeva de departe, începură să se audă nişte glasuri de copii cântând colinde. Mirosul de prăjitură şi mere coapte era tot mai îmbietor iar Toto îl lingea prietenos, pe mână. Cum o fi intrat aici? gândi într-un târziu, cu bucurie şi mirare.
Când uşa se mişcă uşor în clinchetul clopoţeilor atârnaţi în colţ, Răducu deschise ochii năuc. În prag stătea tatăl său, cu promoroacă pe guler şi pe barba zburlită în rotocoale stufoase; în braţe avea o cutie imensă, ambalată în hârtie cu brăduţi şi moşi ce zboară pe sănii trase de reni voioşi, legată cu fundă albastră. Toto se gudura pe lângă el dând vesel din codiţă, iar mama scotea din cuptor o tavă cu plăcinte aburinde.
- Dar ştiu că ai dormit, Răducule! De câte ori iei în mână cartea aia de poveşti, nu citeşti mai mult de-o pagină şi cazi într-un somn aşa adânc…
Făcu ochii mari şi se uită cu luare-aminte de jur împrejur: bradul era la locul lui, împodobit cu becuri multicolore, îngeraşi plutitori îşi zbăteau aripile colorate prin crengile cu miros de cetină, iar cu coada ochiului apucă să vadă cum oamenii de zăpadă fugeau din dreptul geamului şi se piteau râzând, prinşi că trăseseră cu ochiul prin jaluzele.
Alergă grăbit întâi la Toto, îi desfăcu centura de la gât şi-o aruncă hotărât, într-un colţ:
- De-acum eşti şi tu un căţel liber, Toto!
Apoi se ghemui în braţele calde ale mamei, la pieptul ei ce mirosea a scorţişoară şi vanilie şi începu să îngâne alături de ea încet, cu voce subţire şi caldă, colinde în care ninge atât de frumos, cântecele despre cetiniţă, flori dalbe şi păstori.
Târziu, se apropie tiptil de tatăl care citea ziarul adâncit în fotoliu; mângâindu-l pe barba moale şi roşcată, îi zise râzând şmechereşte, cu înţeles:
- Tată, îmi spui povestea cu ursul?
Iar tata îi răspunse făcându-i cu ochiul, complice…




Violinne
Vizitator


Sus In jos

Povesti de pe Muntele Vrajit

Mesaj  Violinne la data de Dum Dec 05, 2010 1:28 am


Profesorul

Din şoseaua lungă şi şerpuitoare, se vedea ca o pată de culoare pe colina muntelui îndepărtat. De ce te-apropiai, lua, cu adevărat, forma de vapor. Pacienţii îşi transmiteau unii altora legenda potrivit căreia sanatoriul fusese ridicat exact după modelul vaporului Titanic, datorită asemănării dintre soarta precară a pasagerilor; nici cei de aici nu aveau prea multe şanse…
Drumul urca greu, pe serpentine ameţitoare; satul lăsat în urmă părea că se tot lungeşte, pe măsură ce te apropiai de vârf, asta dacă mai aveai puterea să priveşti înapoi, ameţit de virajele dese şi cu stomacul urcat şi el, prea sus. Mai era şi un drum de poteci tăiate de-a dreptul, până-n creştet, pe sub stâlpii de telegraf, căci în general, pacienţii veniţi aici sunt oameni săraci, n-au maşini, iar cei care vin la ei urcă pe jos.
Prima impresie pe care i-a făcut-o profesorului această “reşedinţă” unde avea să stea vreo două luni a fost de capătul lumii; un munte pe care se ajunge greu, departe de orice aşezare, o izolare de lume, de viaţă, de trecut şi fără putinţa de a zări cea mai vagă idee de viitor. Un sfârşit de drum. Aproape că nici nu vedea păşunea verde ca mătasea şi pădurile de brazi ce înconjurau aşezământul, cerul senin şi coborât mult prea aproape, ori izvorul ce se prăvălea grăbit printre două stânci, oprindu-se o clipă în jgheabul din care se adăpau câteva capre albe.
Din camera cu trei paturi, ieşea pe terasa comună care înconjura întreg etajul, de unde, când era senin, vedea până departe, spre Dunăre. Acolo, pe terasă, stăteau toţi; pe bănci, de vorbă, ori la mese, jucând şah şi table. Jos, de jur împrejur, curtea era plină de cireşi roşii care tocmai dădeau în pârg.
Stătea în cameră cu Andrei, un inginer din mină, care avusese un accident în urmă cu opt ani; o explozie de mică importanţă, doar câteva schije l-au atins uşor şi medicii i-au spus atunci că nu e nici o problemă; între timp, însă, perforaţia din pleură, prea mică pentru a fi sesizată la vremea aceea, se lărgise treptat, datorită expiraţiei, intrase aer, apoi, nu ştiu cum, se făcuse apă… Iubea mina, adâncurile pământului, dar şi viaţa de deasupra; abia aştepta să se vindece, să se-ntoarcă-n galeriile în care-şi îngropase de bună voie tinereţea, la soţia şi copilul încă mic.
Profesorul nu voia să se întoarcă niciunde. Auzise el că unii părinţi se temeau… dacă le îmbolnăveşte copiii? “Cum, mai are voie să predea?” Se mirau ei, indignaţi. Dar erau şi elevi internaţi în sanatoriu. Iar colegi de-ai lor veneau mereu să-i vadă. Veneau şi la el.
- Domn’ Profesor, când vă întoarceţi? Vă aşteptăm!
- Măi, la toamnă; acum mai e puţin şi intrăm în vacanţă, unde să mai vin?
Şi profesori veneau să-l vadă, de la toate şcolile; mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Aproape în fiecare zi veneau câte doi-trei, să nu se simtă singur. Făceau un grătar afară, pe pajişte, apoi urcau să vadă şi ei cum e pe vapor. Ieşeau pe terasă şi priveau de sus, cireşii încărcaţi de rod. “E chiar frumos aici”, ziceau ei zâmbind încurcaţi…
Uneori ieşea cu Andrei şi făceau plimbări lungi pe câmpul plin de fragi copţi, până la capătul unde muntele se termina brusc, în buza unei prăpăstii ameţitoare. Stătea acolo, sus, chiar deasupra unei păduri de brazi ce izbucnea din hăul adânc şi parcă fără fund, pădure din care, de deasupra, unde era el, nu se vedeau decât vârfurile, ca un covor suspendat şi plutitor. Privea cu disperare singurătatea cumplită în care se afla; departe de familie, de prieteni, de şcoală, de casă; izolat ca un om periculos. Durerea din plămâni aproape nici nu mai conta.
A început să cunoască oamenii cazaţi, ca şi el, pe “corabie”, să le afle poveştile; oamenii îşi povesteau viaţa unii altora fără temeri şi secrete; aici erau toţi la fel, căci îi unea aceeaşi suferinţă: a bolii şi a izolării.
Nea Gheorghe, de exemplu, era ţigan. Avea trei băieţi în Portugalia, unul însă, fusese adus în ţară şi acum tocmai era judecat pentru trafic de fete.
- Nu ştiu, taică, ce făcea, dar mi se rupe sufletul, e feciorul meu… Doamne, ce s-o-ntâmpla cu el? Uite, acum are procesu’ şi eu nu sunt acolo, să-l sprijin!
Toată ziua plângea nea Gheorghe, şi ceilalţi lăcrimau o dată cu el; căci toţi aveau copii de care le era dor, familii, necazuri; altele, dar tot necazuri; ce contează, plângeau toţi.
Profesorul era un bărbat înalt şi frumos, robust, bronzat, n-ai fi zis că era bolnav. Impunea respect prin statura înaltă şi atitudinea puţin retrasă, deşi prietenoasă. Dar cel mai adânc te răscolea privirea lui pătrunzătoare, încărcată de o ciudată magie. Vorbea cu toată lumea, pe rând; în fiecare seară îl vedeai stând pe banca altui pacient, ascultând altă poveste, cu acelaşi interes şi aceeaşi înţelegere şi compătimire. Povestea lui n-o ştia nimeni. Aici nimeni nu întreba nimic, toată lumea povestea; ascultai necazurile altora, şi te gândeai la ale tale.
Venise cu nişte tricouri albastre şi roşii care, de atâta purtat zilnic pe terasa scăldată în soare, se tot decolorau, ajungând pe zi ce trecea, tot mai spălăcite. Nu-i aducea nimeni schimburi de-acasă. Nopţile erau din ce în ce mai calde şi rămânea până târziu pe banca din dreptul ferestrei privind bolta agăţată prin vârfurile brazilor uriaşi, printre stele mari şi pline de o lumină stranie, diferite mult de cele văzute de jos, din oraş.
Începuse să nu mai doarmă noaptea şi din cauză că mereu murea câte cineva; noaptea trecută, chiar băiatul cu care jucase seara table. S-a sufocat în somn; au chemat doctorul şi asistentele, dar n-au avut ce să-i mai facă.
Deşi, de la tratamentul ăsta, profesorul ar dormi întruna… Doar grupul vesel din pavilionul celălalt se distrează zi şi noapte. Sunt copii de până-n douăzeci de ani, veniţi cu maşini de lux şi teancuri de bani. Pleacă seara la discotecă, în sat, şi se-ntorc spre ziuă, când continua cheful în curte, în maşini. Într-o zi, unul din ei prinsese o viperă; o ţinea de cap, plictisit. Ce să facă aici, izolat?
A trecut o lună. Fragii sunt pe sfârşite, dar zmeura abia acum începe să se coacă, roşie şi parfumată. Livezile de meri din spatele sanatoriului sunt pline, crengile se-apleacă până-n pământ de greutate, dar merele sunt acrişoare, încă. “Să vezi la toamnă…”, gândi el. Apoi îşi dădu seama că la toamnă nu va mai fi aici. Un potop de întrebări îl năpădi de-odată: unde se va duce? Cum va fi primit? Ce fel de viaţă va duce… după aceea?
Începu să-şi amintească primele zile, când văzuse câţiva inşi ce tocmai plecau acasă, oarecum vindecaţi: toţi lăcrimau, ca şi cum n-ar mai vrut să plece… Atunci n-a înţeles. Acum, însă, simte şi el aceeaşi teamă de a părăsi acest loc în care oameni cu jumătăţi sau doar sferturi de plămâni te ajută să rezişti, singurul loc în care te simţi în siguranţă. Nimeni, dintre cei ce n-au fost aici, nu va înţelege. Îşi aminti ce-i povestise una din asistente:
- Eram copil când m-am îmbolnăvit şi m-am tratat aici. Am plecat vindecată şi cu inima plină de o mare bucurie, sete de viaţă şi recunoştinţă, încât m-am înscris imediat la liceul sanitar, doar cu dorinţa de a mă întoarce, după absolvire, să lucrez în acest loc de care simţeam că nu mă mai pot despărţi vreodată.
La fel simţea şi el, acum.
Se apropie pacientul internat aseară. Are pumnul plin de medicamente, doza zilnică.
- Ia uite, dom’le!
Şi-i arată o pastilă de hidroxizină, pe care o alege cu grijă, din palma răsfirată; o aşează pe pervazul de ciment şi-i dă foc; pastila arde cu flacără de treizeci de centimetri.
- Vezi ce ne dau ăştia? De-aia ne simţim aşa rau… Păi mai rău ne îmbolnăvesc.
Şi aruncă, una câte una, peste balustradă, toate pastilele de hidroxizină. Nu-s multe; se dau per kilogram de om. El are patruzeci şi două de kilograme. Ai zice că e un copil, văzut din spate, deşi e trecut binişor de cincizeci de ani. E ca o umbră. Profesorul ar vrea să-i vorbească despre importanţa tratamentului; cuvintele rămân suspendate, totul e de prisos. Pacientul tocmai şi-a aprins o ţigară din care trage cu lehamite.
Profesorul pleacă agale pe poteca dintre tufele de lămâiţă; pe-acolo e gardul rupt şi poate ieşi mai uşor pe plaiul ce duce la cariera de piatră. Huruitul escavatoarelor se aude de departe. Jos, oamenii se văd mici, robotind ca furnicile. În dreapta, cimitirul sanatoriului; aici sunt înhumaţi cei care nu au familii; cei care mor în spital şi nu vine nimeni să-i ia acasă, pe ultimul drum. Oameni pe care familiile i-au părăsit.
Neştiind mai nimic la internare despre boala asta, profesorul era, la început, foarte derutat; unii spuneau că se vindecă, alţii se tratau de zece ani, plecau şi reveneau mereu. Într-o zi l-a văzut pe bancă pe un astfel de veteran al locului şi l-a întrebat:
- Dacă veniţi mereu la spital şi vă trataţi de zece ani, de ce nu v-aţi făcut bine?
- Vedeţi dumneavoastră, i-a răspuns el zâmbind amar, noi am avut de ales între tratament şi băutură, iar eu am ales băutura. Acum ştiu că nu mai am nici o şansă, dar e prea târziu, bacilii au căpătat rezistenţă la tratament; îl mai fac doar aşa, când n-am de băut… Oricum, nu mai am unde mă duce. Soţia şi copiii m-au alungat, şi-aveau dreptate, serviciul l-am pierdut de mult. Mai am o mamă bătrână la ţară; mă mai duc pe la ea o dată pe lună, când ia pensia, îi beau toţi banii, şi-n două zile mă-ntorc, ce să mai fac acolo?
Vorbele lui i-au rămas în minte şi parcă în fiecare zi, când le rememorează, le mai adaugă un înţeles nou.
În cameră le-a fost adus acum un inginer de la o fermă agricolă. Mai există ferme? Nici nu ştia. Şi nici nu are pe cine să întrebe, căci acesta nu vorbeşte nimic. Încearcă doar prin semne, parcă, sa le ceară infirmierelor de băut. Scoate bani şi pocneşte din degete. Ele înţeleg. Au de vânzare; mai aduc şi altora ouă şi brânză, mai fac şi ele un ban. Inginerul de la fermă nu se ridică din pat, nu mănâncă şi nu ia medicamente; doar bea.
Profesorul îşi luă în spate scurta groasă de fâş cu care venise aici la sfârşitul unei primăveri mult întârziate; bine că n-o trimisese acasă, deşi între timp se încălzise, căci iată, acum s-au pus ploile: furtuni iscate din senin, cu tunete ce fac să vuiască lung prăpăstiile adânci ale muntelui. Vuietul străbate şi sufletul lui şi-i răscoleşte toate gândurile negre şi la fel de prăpăstioase.
Ieşise într-o zi pe poieniţa de lângă gard; stătea pe pătură, sub un stejar bătrân. De el s-a apropiat o turmă de oi. Ciobanul, îmbrăcat în pantaloni Armani, de la Second Hand şi geacă de Gore Tex, l-a întrebat, privindu-l ciudat:
- Vă dă voie să ieşiţi pe poartă, afară?
Ca şi cum nu s-ar fi aflat pe un munte pustiu.
- Dar vouă vă dă voie să urcaţi aici? Întrebă, la rândul lui.
Ciobanul plecă, tăcut.
Mâine pleacă Andrei, minerul. Nu, nu pleacă acasă, îl trimite la Bucureşti.
- Complicaţii, a zis doctorul; nimic grav, dar eu nu am aparate pentru un diagnostic sigur şi decât să risc…
Fusese ziua lui şi soţia vrusese să vină să-i aducă o prăjitură dar el n-a lăsat-o; “unde vii, sunt numai microbi”, îi zisese la telefon. Acum parcă-i pare şi rău, cine ştie când s-o mai întoarce de-acolo.
- Să mă suni, îi zise profesorul, să-mi spui…
Aici parcă vorbele au şi mai multe înţelesuri decât de obicei. Ce să-mi spui, gândi el pe urmă.
Pacientul din camera alăturată vorbea la telefon; era cam surd şi striga în timp ce pe terasă se făcuse linişte deplină:
- Nu, doamnă, nu-nţelegeţi? Îmi faceţi adeverinţa şi o ţineţi acolo până trimit eu pe cineva s-o ia; nu, nu puteţi veni să mi-o aduceţi aici; da, sunt bolnav de inimă, la spital… dar nu puteţi veni aici…
Oamenii se tem să spună ce boală au; dacă nu vor mai fi primiţi înapoi?
A auzit şi el că ar fi fost discuţii la şcoală. Unii părinţi, ba chiar şi unii profesori… El iubeşte şcoala, elevii, şi încă are încredere în puterea şi rolul învăţământului românesc. N-ar putea face altceva, asta e menirea lui; vrea să scrie o carte, să pregătească o grupă olimpică. Dacă nu mă mai vor, voi intra în politică şi mă întorc în şcoală ca director, hotărî el; i se propusese de mult, şi tot refuzase.
O veveriţă sări chiar în faţa lui şi începu să se caţăre pe trunchiul cleios şi cu miros proaspăt de răşină, alergând buimacă de pe-o creangă pe alta. Abia acum auzi cântecul păsărilor ce străbătea vesel prin freamătul pădurii de brazi. Şi pentru prima dată de când venise aici, se apropie de malul izvorului ce şerpuia printre pietrele calcaroase, se aplecă uşor şi umplându-şi căuşul palmei de apa învolburată, bău cu sete, gândind surprins: “Chiar e frumos aici… ”



Violinne
Vizitator


Sus In jos

Povesti de pe Muntele Vrajit

Mesaj  Violinne la data de Joi Dec 02, 2010 8:26 pm


Povestea Comunismului


Frumos se mai auzea Vâlceaua susurând printre pietre, în spatele casei. Pe vremea aceea nu puseseră grătarul sus, în munte, şi apa venea plină de păstrăvi. Copiii stăteau în postava ce plutea pe sub sălciile plângătoare şi îi prindeau înfigând furculiţa în mal, printre rugii aplecaţi de povara murelor negre, imense. Două fete şi un băiat, avea Polina, femeia harnică ce nu apuca niciodată doi papuci de aceeaşi modă în picioare; aşa i se dusese vestea.
Fiind fiica cea mai mare dintr-o familie săracă, de dincolo de munte, cu şase copii, Polina moştenise meşteşugul familiei, vopsitul lânii; aşa era pe vremea aceea, doar unul din copii îl învăţa, cel mare; nu puteau trăi mai multe familii din asta în acelaşi ţinut, s-ar fi concurat unii pe alţii şi niciunul n-ar fi dus-o bine.
Umbla pe cărări întortocheate de munte, prin desişul pădurilor şi peste câmpuri nesfârşite, în anumite perioade ale zilei, potrivite după cum bătea soarele, zicea ea, şi culegea tot soiul de plante şi buruieni numai de ea ştiute, pe care le macera după reţete secrete şi le păstra în vase de culoare închisă, în magazia din fundul curţii, în care-şi făcuse atelierul; magazie încuiată, căci acolo nimeni nu intra, decât ea. Veneau oameni din toată regiunea să vopsească lână şi tot felul de ţesături; Polina era vestită.
Într-o zi, la cariera de piatră din inima muntelui au venit oameni la muncă aduşi tocmai din Moldova. Stăteau în pădure, în nişte barăci ori vagoane fără roţi; n-aveau condiţii de trai, n-aveau unde mânca. Ce-şi zise Polina, şi apoi şi lui Gheorghe, bărbatul ei: Hai să facem restaurant, să aibă şi ei sărmanii unde să mănânce o zeamă caldă! Unde, femeie? O întrebă el, mirat; casa lor cu temelie din piatră mare, cum erau toate pe vremea aceea, avea doar două camere. În cea de la drum, răspunse Polina hotărâtă; că-n cealaltă stăm noi, cu copiii.
Zis şi făcut.
Dintr-o dată, curtea, mare înainte, deveni neîncăpătoare; mese întinse, scaune, cântare, putini…
Dimineaţa, în zori, veneau caruţele cu ciubere de brânză, butoaie de băutură, un porc şi un viţel zilnic, şi păsări de tăiat; pe toate le pregăteau Polina şi Gheorghe până seara, când veneau oamenii de la muncă. Găseau mesele întinse, pline cu de toate, căci Polina nu servea cu porţia; ea punea ciosvârtele de carne pe mijlocul mesei, din loc în loc, codrii de brânză, turtele… Fiecare-şi rupea câte o halcă de carne de unde-i plăcea la început, apoi de unde mai nimerea, căci între timp, şi vinul curgea direct din butoaie în carafe, pe mese ori pe sub mese. Au tocmit şi lăutari; un taraf la care cânta Ileana Zlătăroiu, sora celei ce avea să devină mai târziu, Maria Lătăreţu. Petrecerea începea seara, când ieşeau oamenii de la muncă, şi se termina în zori, când adormea fiecare pe unde apuca: unii pe scaune, alţii pe mese, ori pe sub mese. O dată cu huruitul căruţelor care aduceau provizii, începea o nouă zi.
Dimineaţa plecau toţi: moldovenii la carieră, să sfarme piatra; copiii, la şcoală. Muzicanţii o luau în braţe pe fata cea mică şi frumoasă ca o zână, cu părul negru ca abanosul, lung şi bogat, şi gătită în dantele şi broderii albe, ca o păpuşă. Aşa o duceau până la şcoală, cântând pe drum, într-un alai pe care lumea ieşea mereu la gard să-l vadă; era sărbătoarea lor zilnică. Toţi o iubeau, de frumoasă ce era. Dar pe Ionel, fratele ei, îl iubeau mai mult. El fura de-acasă câte un codru de brânză şi se ducea cu ei pe câmp; mâncau împreună, şi oamenii spuneau poveşti de care Ionel nu se mai sătura; ar fi stat cu ei toată ziua la umbră, de n-ar fi fost şcoala, să mănânce o ceapă şi să povestească; ei aduceau mămăliga.
Mai era unul în sat care-şi luase patefon. Umbla cu el pe umăr, de la un cap la altul al satului; lumea ieşea la gard şi zicea: Uite-l pe Cucu, trece pe drum, cu patefonu’… Aşa îi ziceau, Cucu. Din cauză că el cânta cu patefonul, pe drum. Ei nu mai auziseră cântând pe drum, decât cucul.
Apoi plecau toţi la muncă.
În ziua de leafă, moldovenii lăsau o parte din bani Polinei, iar restul trimiteau familiilor, în Moldova. Nu socoteau nimic, se gândeau ei că ar trebui să ajungă…
Abia când au venit comuniştii şi au făcut primul inventar au aflat că nu ajungea. Restaurantul fusese mereu pe pierdere, ţinut de munca Polinei la vopsitorie. Şi ce? Chiar şi aşa, era restaurant, şi ei chiaburi.
Ionel şi sora cea mică au plecat la facultate, la Bucureşti, dar ca fii de asupritori, cam greu: dormeau într-un subsol şi n-aveau două petice de-o culoare la pantaloni. Erau mulţi ca ei. Pe băiatul preotului din sat l-au prins cu acte false de sărăcie şi l-au băgat la închisoare. Ionel a început să scrie poezii, a publicat, şi-a făcut prieteni care-l invitau pe la ei, la mese. Concursul de societate la modă era cine mănâncă mai multe sarmale; o dată, Ionel a mâncat douăzeci; nu mâncase nimic de-o săptămână. Sora lui cea frumoasă ca o prinţesă, cu păr negru ca abanosul, lung şi ondulat, n-a rezistat; a abandonat când stătea să vină iarna, cu gând că va reveni, cândva, să-şi termine studiile.
Avea Polina un frate, Vasile. Cuminte, harnic şi sărac, ce să facă Vasile în satul lui frumos ca-n poveşti, dar fără posibilităţi de trai? Se gândi el, se gândi… şi plecă la Bucureşti. Acolo erau fabrici, lumea-şi găsea de lucru; făcea un ban, şi-apoi, om vedea; s-o întoarce-n sat, că tare-i va fi dor de piscurile semeţe şi de pădurile umbroase, în care şipoteau izvoare pitite-n frunzişul sălbatic, apoi se revărsau în cascade înspumate peste pietrele imense şi albite de soare…
În ziua de leafă, ieşind de la fabrică, Vasile mergea cu colegii la birt; luau şi ei o bere, şi-un loz în plic. Aşa a fost şi în ziua aceea. A luat un loz, cu care, însă, de data asta a câştigat: două milioane de lei. Mamă, doamne, ce de bănet! îşi zise Vasile atât de minunat, că nici să numere atâţia bani nu s-ar fi încumetat. Ce sa facă cu ei? Nu ştia Vasile de conturi în bănci ori bijuterii din aur. La el în sat, lumea, cand avea bani, după ce strângea suficienţi în saltea, cumpăra case. Aşa că şi-a luat şi el o casă, după obiceiul ştiut din sat; ba chiar mai multe corpuri de casă, de câte două-trei camere fiecare, fără etaj, într-o curte mare, aşezate pe două şiruri lungi, de dădeau în strada cealaltă, şi separate pe mijlocul curţii de un petec de verdeaţă: iarbă, tufe, chiar şi copaci, din loc în loc.
Când a auzit prima dată de naţionalizare, n-a ştiut ce-nseamnă. Cuvinte noi, aduse de noul regim. A aflat repede: din toată curtea, i-a rămas doar un corp de două camere şi-un hol pe care şi-a făcut bucătărie, căci într-una din camere stătea el, iar în cealaltă, copilul lui de un an, împreună cu bona pe care o angajase să-l crească, pentru că nevasta-i murise la naştere. Dar când s-a plâns Vasile?!
Ca tot omul gospodar, voind să-şi pună un răzor în faţa casei, căci aici era pământ gras, bun, de câmpie, nu ca la ei la munte, stâncos, de nu creştea nimic, a început să sape la rădăcina unui copac. Nu mică i-a fost mirarea găsind acolo o minge cu cocoşei de aur! Iată, şi-a zis el, Dumnezeu e mare! Mi-a dat un noroc pe care mi l-au luat comuniştii, dar nu m-a lăsat, mi-a dat altul, acum… Şi-a anunţat imediat fraţii; îi ajutase şi prima dată cu bani, îi va ajuta şi acum; sâmbătă noaptea va topi cocoşeii de aur şi-şi va primi fiecare partea, doar sunt fraţii lui, atât de săraci şi ei şi lipsiţi de noroc…
Am spus ca erau şase fraţi, dar nu povestim acum de toţi; ne mai întoarcem o dată în satul din basme cu munţi şi pârâuri în care bolborosesc păstrăvi, ca să-l cunoaştem şi pe Fănel. Nu, nu le semăna celor doi fraţi. Fănel era leneş şi pizmaş; întâi pe sora lui care a avut restaurant, apoi pe fratele lui, care a câştigat două milioane la loz în plic. Şi el, sărac lipit… Şi doamne, ce sete de înavuţire-l măcina! Să aibă şi el bani, dar mulţi! Şi servici. Dar unul de şef; funcţie, putere… Ce s-ar fi mândrit! Se şi vedea dând ordine în stânga şi-n dreapta, şi toată lumea stând drepţi în faţa lui. Cu capul plecat. Dar cum?
Aflase el că acum era moda comuniştilor; intrai în rândurile lor, şi te făceau om: funcţii, bani, putere… Ar fi fost cineva. Însă cu doi fraţi chiaburi, comuniştii nu-l primeau; era şi el duşmanul, alături de ei. Trebuia să dea partidului o dovadă de supuşenie, de loialitate. Şi a găsit-o: în noaptea de sâmbătă, când fratele lui topea cocoşeii de aur, Fănel s-a dus cu miliţia la uşa lui Vasile…
Executor judecătoresc l-au făcut, într-un oraş mic pe vremea aceea, dar cu mari posibilităţi de modernizare, căci în scurt timp acolo s-au făcut fabrici şi uzine, şi oraşul s-a mărit de câteva ori, pe cât fusese. Deşi mic de stat, umbla Fănel cu pieptul bombat, plin de sine, şi cu nasul sus, cam pe unde aveau să se înalţe în curând blocurile muncitoreşti. Ochii lui aruncau fulgere în stanga şi-n dreapta, de nu cutezai să-l întâlneşti pe acelaşi trotuar. Era rău, arunca oameni afară din case, ori le lua lucrurile cu o bucurie imensă a puterii absolute: era secretar de partid! A avut un singur copil, o fată care a murit tânără şi fără urmaşi. Nu-i semăna; nici n-avea cum, căci soţia lui tare mai era zglobie şi umblăreaţă…
Vasile a muncit douăzeci de ani la canal. Bona şi-a luat de lucru, ca să-i poată creşte copilul în cele două cămeruţe rămase lor în curtea prea lungă din Bucureşti. S-a-ntors Vasile după douăzeci de ani, ca să moară acasă; era bolnav de plămâni. S-a stins în două săptămâni.
Muntele e la fel de falnic şi frumos, şi-n fiecare seară bolta se aşterne peste colinele împădurite la fel ca-n alte dăţi; luna se mai sprijină seara pe uluca stânii, dar pe uliţele pustii nu mai trec oameni, ci maşini zgomotoase.
S-au dus toţi: Polina, Vasile, Fănel; ba chiar şi comunismul.
Au rămas, în locul lor, doar câteva poveşti triste. Prea triste.



Violinne
Vizitator


Sus In jos

Re: Povesti de pe Muntele Vrajit

Mesaj  Continut sponsorizat Astazi la 11:50 pm


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum